Mi-e greu, dar trebuie să recunosc că e vina mea în totalitate, aşa că nu pot nici măcar să te privesc cu reproş prin vălul din ce în ce mai des al lacrimilor.

Niciodată nu am ştiut să iau, fără explicaţii, fără discuţii, fără răbdare. Să iau pentru că mie îmi trebuie, pentru că mie mi-e vital, să iau fără să întreb sau să mă întreb dacă nu cumva şi altcuiva îi e la fel de necesar.
Nici să cer nu am învăţat vreodată şi asta e tot vina mea. Educaţia mea e incompletă, personalitatea mea are deficienţe.
Ştiu să dăruiesc, cred că m-am născut aşa pentru că nu-mi aduc aminte vreo învăţătură nici în sensul acesta. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să păstrez pentru mine bucuria, zâmbetele, liniştea sau pe mine însămi, m-am risipit fără să aştept cereri, fără să compar listele de rugăminţi şi contraoferte.

Da, e vina mea şi totuşi nu o să schimb nimic. Sunt lucruri care nu se cer pe lumea asta: timpul, zâmbetele, dragostea. Sunt lucruri care nu se iau fără să întrebi şi nu se negociază pe piaţa liberă. Sunt lucruri care nu mai au valoare obţinute în regim barter.
Şi atunci poate ar fi mai bine să o lăsăm aşa, pentru că eu am păcătuit din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea.

Am preluat postarea aceasta pentru ca ma reprezinta… 100%. Credeam ca numai eu am astfel de sentimente impletite in dileme, insa e sigur ca nu sunt singura pe lume.

Sunt…

Lutul pe care mainile tale nu l-au modelat niciodata,

Sunt un drum pe care tu n-ai indraznit sa mergi inca…

Sunt…

O lacrima pe care ai strivit-o intre gene

… dar pe care inca n-ai plans-o

Sunt vinul dulce si imbatator pe care inca nu l-ai gustat…

Sunt…

Pumnul de nisip pe care nu l-ai risipit inca

Sunt amintirea pe care nu ti-ai amintit-o inca

Durerea pe care n-ai simtit-o inca…

Sunt…

Raspunsul pe care l-ai primit

la intrebarea pe care nu ti-ai pus-o niciodata

Sunt gandul care ti-a strafulgerat prin minte

si te-a lasat trist si confuz

Sunt arsura dulce a biciului iubirii…

pe care tu nu l-ai simtit inca

Sunt rosul aprins si navalnic din sangele tau

Sunt eu… toate acestea iti sunt… doar eu…

Cine imi esti tu??!

(sursa: WomanWithW)

Ce aş putea să-ţi spun ţie, ultima rază căzută peste filele învechite ale vieţii mele? Că orice pas înainte ar distruge momentele care au trecut?

Sunt vinovată, dacă poate fi cineva vinovat că a visat. Dacă speranţa e un păcat, eu l-am comis şi m-am bucurat de el în fiecare clipă.

Mi-a plăcut să pictez un viitor pentru noi, o poiană scăldată de soare auriu, într-o lume în care timpul nu curge. Mi-au plăcut zilele în care îmi furam o imagine în oglindă, în grabă, pentru că mă aşteptai tu şi pentru că nu voiam să mă văd în realitate. O nălucă cu rochia fluturând nu are vârstă.

Totuşi, dincolo de chip, sufletul meu are riduri pe care nici o poţiune magică nu le poate şterge, riduri în care s-au săpat dezamăgirea, risipa, o parte de viaţă care s-a scurs.

Am înflorit în septembrie pentru tine, însă acum e timpul să-mi întâmpin iarna şi asta nu o pot face decât departe de ochii tăi.

Astăzi am revăzut (pentru a nu ştiu câta oară) „Ana Karenina” şi am fost surprinsă de cum am reacţionat, la fel ca de fiecare data când am vizionat acest film, indiferent de perioada în care mă aflam, de distribuţia filmului sau prestaţia actoricească. Aceeaşi imensă tristeţe când iubirea este pusă în aceeaşi ecuaţie cu sinuciderea.

De câte ori am auzit “Nu mă mai iubeşte, mă însală… nu mai are rost să trăiesc… o să mă arunc în calea trenului”, m-am întrebat dacă în acest caz mai este vorba de iubire?

E adevărat că iubirea are doza ei de obsesie şi nebunie… de gelozie şi lipsă de raţiune… însa când toate acestea o copleşesc, se mai poate numi iubire? Când pasarea albă a iubirii se transformă în acvila hrapareaţă care îţi smulge ochii şi vrea sa-ţi ciugulească cadavrul? Când mângâierea te doare şi vorba dulce devine pumnal implantat în inimă, mai e iubire sau inimă calcată în picioare, fărâmiţată şi aruncată la gunoi?

Oare ce te face să priveşti obsesiv telefonul, să-i cotrobăi iubitului prin buzunare, să-i iscodeşti prietenii… sau sa te uiti cu un fel de ciudată nevoie la cutia cu pastile de somn? Ce te face să crezi ca EL o să-şi schimbe gândul de a pleca dacă tu ameninţi că fără el nu mai vrei să trăieşti? Că mai bine mori, că viaţa nu există dincolo de pierduta lui iubire.

Un lucru e sigur. Iubirea e frumoasă. Şi sinceră. Si nu are urme de ruj pe gulerul cămăşii de la buze straine. Şi dă telefon când promite. Şi dacă nu te mai vrea … îţi cumpără un buchet de flori şi-ţi mulţumeşte că ai existat în viaţa lui. Ştiu sigur că iubirea nu-ţi taie venele, nu te aruncă în faţa trenului şi nu-ţi face cu ochiul dintr-o cutie cu somnifere. Şi nu-ţi pune un pistol la tâmplă…. poate doar lipsa ei.

Sunt intr-o dispozitie proasta si dezamagita de oamenii care, dintr-un motiv sau altul, tradeaza in cele mai ingenioase moduri. De ce oare, absolut intotdeuana, doare atat de rau tradarea?

Dupa mai multe ”experiente”, nu am gasit un raspuns plauzibil. M-am ales doar cu o durere surda, devenita fundalul sufletului, pentru o vreme.

Asa ca o las pe Cristina Fota sa ne spuna ce crede ea despre tradare: “Problema tradarii este greu de depasit. Nu este vorba de faptul ca partenerul tau face sex cu alta femeie, ci de faptul ca partenerul infidel investeste timp, energie, dragoste si atentie altcuiva. Cand intr-un cuplu apare infidelitatea, intimitatea si aproprierea dintre cei doi dispar.

Tradarea nu inseamna doar ca partenerul tau se culca cu altcineva, te poti simti tradata atunci cand celalalt se implica in activitati menite sa il tina departe de tine. Atunci cand partenerul isi investeste energia in munca, atunci cand sta prea mult timp cu baietii, sau cand face orice altceva (pierde vremea pe internet) pentru a evita intimitatea.

Inainte de a incepe o relatie, stabileste impreuna cu partenerul care sunt “granitele” pe care nu trebuie sa le incalcati. Nu le deduce singura! Ai sa vezi cat de diferite pot fi parerile voastre in anumite privinte.

Daca nu poti trece peste infidelitatea partenerului tau, nu te amagi si nu iti pierde timpul. Este posibil de asemeni sa ajungi intr-un punct in care atat tu cat si partenerul tau ati evoluat incat nu mai puteti trai impreuna. In asemenea moment se pierde dorinta de a-l iubi pe celalalt, care face ca relatia sa prospere. Prietenia care va leaga se destrama si astfel despartirea este inevitabila.”

A mai trecut un an! Un alt an în care iubirea ne-a răsfăţat, ne-a înălţat sau poate că ne-a îndurerat şi umilit. Cert este ca ne-a transformat… pe toţi…

Poate că uneori ai dat atât de mult, încât atunci când n-a mai fost să fie, ai intrat în faliment sentimental. Şi poate te-ai “vândut”, uneori, la preţuri mult sub piaţă… sperând că poate el, în sfârşit, te va cumpăra… însă n-a fost să fie nici aşa, pentru că acel cumpărător nu a fost interesat.

Se întâmplă… iar în astfel de cazuri nu-ţi mai rămâne decât sa-ţi lingi rănile, să-ţi aduni puterile şi să te retragi în spatele frontului, fericită că ai scăpat cu viaţă. Şi să priveşti cu speranţă spre noul an, sperând în propria renaştere şi în propria fericire. Renaşterea însă se face numai prin iubire, dăruire şi sacrificiu…

Nimeni n-a renăscut pentru că a câştigat la loto sau că i-a murit mătuşa cea bogată. A devenit doar mai bogat financiar, iar dacă n-a ştiut să-şi înăbuşe demonii, procesul de falimentare sufletească şi financiară a început chiar din momentul în care a câştigat.

Încearcă să priveşti întotdeauna cu încredere spre viitor şi fii convinsă că un nou an şi uneori chiar o nouă zi este o şansă extraordinară pentru renaştere şi fericire. Secretul este să încerci să fii fericită mai ales atunci când dăruieşti, pentru că astfel tot ce primeşti valorează infinit mai mult.

Un An Nou fericit!

La Mulţi Ani tuturor!

Îmi place tare mult Crăciunul şi perioada premergătoare lui şi simt o bucurie nespusă pentru că se aşterne un val de bunătate şi plăcere asupra întregii omeniri, ca într-o copilărie veşnică, lipsită de griji.

Îmi place că presimt bucuria Crăciunului şi spiritul lui care se strecoară uşor, în particulele reci de aer de la începutul lunii decembrie şi se metamorfozează în fluturi de zăpadă până în Ajun.

Îmi place că de Crăciun se ascultă colinde şi sunt sigură că peste ani, când voi fi căpătat acea seninătate a sufletelor ce înţeleg lucrurile mai presus de evidenţe, tot colinde voi asculta.

Îmi plac luminiţele multicolore şi târgurile de Crăciun şi faptul că miroase a vin fiert într-un mod cu totul special şi că putem trăi clipe inedite şi pline de bucurie.

Ador faptul că încă de la începutul lui decembrie visăm la sărbătoarea de Crăciun, ne facem planuri concrete despre locul şi felul în care îl vom petrece, cumpărăm cadouri, le împachetăm frumos şi aşteptăm ca în seara de Ajun să ni se scurgă o minune pe sub bradul împodobit cu beculeţe multicolore.

Îmi place nespus să ofer cadouri, totuşi ar fi o greşeală să-mi deschid inima cu adevărat celor care nu au avut niciodată timp pentru mine, în această perioadă a curăţeniei generale şi a goanei după cumpărături.

De aceea, în fiecare an de Crăciun, îmi ofer sinceritatea ca pe un cadou de preţ doar celor aleşi, acelora puţini care au avut timp, acum sau cândva, să-mi înveţe limba, să-mi priceapă sufletul şi să-mi asculte inima.

M-am gandit sa scriu despre iertare, mai bine spus despre iertarea in dragoste. Suntem deja in post, o perioada in care ar trebui sa reflectam mai mult si sa ne acordam mai multa intelgere si iertare unul altuia, dar oare este atat de simplu? 

Iertam in functie de cine si cum ti-a gresit. Avem tendinta sa-i iertam repetat pe cei care ne gresesc repetat, atunci cand ii iubim.

Pe un iubit il iertam in functie de cat de mult il iubim si in functie de durerea provocata. Cu cat durerea provocata va fi mai acuta cu atat devenim mai dependente de iubirea lui si cu atat il iertam mai mult si mai repede. Nu ma mir niciodata cand aud ca el a inselat-o pe ea si ea inca il iubeste, l-a iertat si este din nou cu el. Iubirea ca si durerea creaza dependenta. Il iubesti, te inseala, suferi si apoi vine si te vindeca cu cateva cuvinte frumoase si cateva saruturi, tie iti mai trece din durere, speranta ca veti fi din nou impreuna renaste… Si uite asa se creaza dependenta.

La 18  ani, iubirea este experiment, romantism mult mai mult decat sex, traire sublima, descoperire…
La 40, iubirea se mai si negociaza. La 40, ierti mai usor. Mai ales daca stii ca ai gresit  intr-un fel sau altul crezand ca ce-i al tau… al tau ramane.
La 18 nu exista negociere. Si nici iertare prea multa.

Adevarul e ca, de foarte multe ori, nu este nimeni vinovat. Iubirea se mai si sfarseste. Iubirea asa cum o stiai poate nu a mai putut supravietui pentru ca sunt atat de multe lucruri care pot ucide o iubire. Si cea mai adanca iubire are crizele ei, si cei mai fideli parteneri trec prin incercari. Totul ti se pare frumos si calm si linistit pana intro zi cand realizezi ca inima ti-a tresarit aproape invonluntar la surasul cuiva. Te poti abtine, controla, blestema… Dar nu toata lumea are puterea de a analiza si depasi situatia.

Iubirea se mai si sfarseste .
La 18, esti tentat sa crezi ca iubirea este eterna.
La 40, realizezi ca si eternul are garantie si termen de expirare.
Daca la 18, ti se pare ca e usor sa pastrezi iubirea, la 40, trebuie sa te straduiesti.
La 40, la amalgamul de nebunie, dependenta si iertare care este iubirea se adauga si cateva grame de compromis.
Pentru ca fiecare isi cauta coltul lui de rai. Si, ca sa fiu cinica as spune ca unii merg in raiul dintre genunchii altei partenere prin linie directa iar altii o iau mai pe ocolite. Pentru ca, pana la urma urmei, despre aceasta este vorba. Ne putem invarti in jurul subiectului ca pisica in jurul cozii dar noi toate stim ca ierti, ierti, ierti pana cand intervine relatia sexuala dintre partenerul tau si altcineva. Atunci a ierta este o arta. Este un atribut al marilor suflete sau… nu. Nu stiu insa daca multa lume isi vede iubirea dincolo de patul conjugal. Ceva de genul “Il iubesc prea mult si fericirea lui conteaza mai mult decat fericirea mea” …,

Iubirea creaza dependenta, poti sa te amagesti si sa spui ca nu, dar daca stai bine si te gandesti, vrei sa fii langa acea persoana, vrei s-o simti, s-o atingi… Chiar daca sunteti impreuna cu altii o suta in aceeasi incapere, simpla prezenta face minuni in sufletul tau. Si este normal sa fie asa. Iubirea este formata din dependenta, nebunie si iertare. Procentajul e in functie de fiecare si indraznesc sa spun ca foarte putini in lumea aceasta au gasit balanta perfecta…
Noi, cei de rand, luam iubirea asa cum vine, fara s-o analizam si fara s-o trecem prin ciururile filozofiei. Ne luam zilnic doza de nebunie, dependenta si iertare si traim linistiti.

Sunt iubiri care-ti seaca sufletul si-ti sfarsesc ultimul gram de incredere pa care il aveai in tine insati. Sunt iubiri care-ti sug sangele fara mila,care te lasa mai mult mort decat viu in mijlocul drumului. Sunt iubiri care te trimit in spital pentru “incercare de sinucidere”. Iubiri care iti jura pe cer si stele ca a doua zi sa te tradeze cu luna.

Poate ai sa fii destul de norocoasa sa nu intalnesti astfel de iubiri, dar aminteste-ti reversul acestor iubiri .
Cel care pe tine te-a facut sa gandesti suicidal poate face fericita alta femeie. Sau cel pentru care tu suferi cu lacrimi grele a fost “aruncat” de alta.

Rar exista iubire fara durere si foarte rar te indragostesti, se indragosteste, va casatoriti, faceti copii si traiti fericiti pana la adanci batranete. Concluzia: in iubire, este nevoie de iertare si, uneori, chiar de o doza de compromis.

(sursa: mostwantedblog.org)