Aparențe

bwwoman004698vipicsAi avut vreodată sentimentul că te îndepărtezi de persoane pe care le-ai crezut apropriate, deşi aparent nu s-a schimbat nimic în relaţia voastră?
Şi cum ajungi să gândeşti că tu eşti cel ciudat că poţi crede aşa ceva pentru că ţi se spune că „nu există nimic în spatele comportamentului meu”. Dar tu simţi… E pur şi simplu sentimentul acela că pierzi contactul, că pierzi totul printre degete. Nu vrei, dar nu poţi să faci nimic…
Totul începe cu ceva banal care, aparent, nu are nicio consecinţă, dar se transformă brusc într-un drob de sare care sufocă relaţia respectivă, te sufocă pe tine şi te face să vrei să renunţi. Dar nu renunţi, încerci să lupţi şi să mergi mai departe. Însă ruptura deja s-a produs, e iremediabilă. Din păcate, odată apărută fisura, crearea abisului e aproape inevitabilă.
Câteodată poţi să fii suficient de naiv încât să crezi că toţi oamenii sunt ceea ce sunt, dar în fiecare zi descoperi alte şi alte feţe ale unui om. Ştii că fiecare om îşi asumă câte un rol în diferite situaţii şi eşti conştientă că în faţa ta fiecare persoană îşi joacă rolul destinat ţie, cu o mască aleasă special pentru tine în urma unui screening sufletesc. Este un comportament perfect de înţeles din punct de vedere uman.
Problema apare însă când se schimbă măştile. Rar reuşeşti să fii atât de puternic încât să suporţi o schimbare de mască. Te zguduie, te clătină, în mod paradoxal, te face să te îndoieşti de tine.
În fiecare zi trecem pe lângă zeci, poate sute de oameni, fiecare cu poveştile lui. Cu unii ne intersectăm, împărtăşim unele senzaţii şi evenimente, iar cu alţii nu avem nimic în comun.
Cred că nu există o lume reală, obiectivă, impersonală. Fiecare dintre noi trăieşte în lumea lui, rezultat al simţurilor, amintirilor şi mediului în care a trăit. Dar nici măcar această lume personală nu e constantă. Pentru că nici noi nu suntem constanţi, deşi aşa ar trebui.
Fiecare dintre noi e un mic Atlas care îşi poartă lumea pe umeri, fiecare unic răspunzător pentru echilibrul ei. Uneori, lumea ta mai alunecă şi atunci încerci să te ascunzi de ceilalţi Atlaşi.
Pentru că, deşi ei ştiu cât de greu este să-ţi susţii lumea, pentru foarte mulţi cea mai mare satisfacţie e să te vadă cum ţi se înmoaie genunchii şi începi să te clatini.

1 Comment


  1. // Reply

    Uneori este mai bine sa traiesti izolat in lumea ta, ca sa nu-ti vada altii genunchii care se inmoaie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *