Absenţă

,

femeie-absenta

În ultimul timp, dar astăzi mai mult ca oricând, ţi-am simţit lipsa. Dureros şi profund.

Nu mai eşti aici să-mi vorbeşti. Nu mă mai cauţi şi nu mă mai aştepţi. Nu mă mai strângi la pieptul tau cald, aşa cum făceai înainte. Iar acest fapt mă face să mă simt atât de pustiită, încât am încetat să mai lupt. Simt cum fiecare parte din mine a obosit.

Aş vrea doar să opresc timpul în loc şi să rămân aici, în întuneric. E o senzaţie plăcută pentru că nu mai simt aproape nimic. Sunt goală, şi totuşi nu îmi este frig pentru că pânza rară a nopţii îmi acoperă trupul.

Singurătatea s-a răspândit în întregul meu corp. O simt. S-a instalat în mintea mea, în sufletul meu şi nu vrea să mai plece.  Chiar am început să mă obişnuiesc cu ea. Mi-a intrat în sânge, a devenit o parte din mine.

Uneori, încerc să respir dar simt că mă sufoc, parcă aerul din jurul meu se risipeşte. Mă duce gândul la fluturii albi şi efemeri ce primesc sărutul morţii şi se pierd în îmbrăţişarea dulce a pământului.  Apoi mă întreb… De ce nu eşti aici?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *