Ce s-a ales de România?

,

Bacovia spunea că România e o ţară tristă, plină de umor. Şi cu conducători plini de plumb, ar fi adăugat maestrul elegiilor lacustre dacă ar mai fi trăit până după 1989.

E umorul românilor o calitate salvatoare, sau un defect mortal? E normal să ne amuzăm când un pseudoziarist o numeşte Românica, aşa, ca pe-o ţăţică de la mahala, în loc să ne indignăm?
Ar fi mai bine să fim nemţi, să luăm totul în serios, să ne iubim ţara şi liderul cu meticulozitate dementă, până la autodistrugere?
Ar fi mai bine să fim unguri, trăind într-un trecut pe care cu cât îl fixează mai tare în minte, cu atât se îndepărtează mai mult?
Ar fi mai bine să fim ruşi, cu bărdaca de votcă în mână, folosindu-o drept panaceu universal pentru toate vicisitudinile istorice?
Am ales doar trei naţii care ne-au influenţat istoria în rău, fără să ne marcheze în mod pozitiv în vreun fel, lăsîndu-i deoparte pe americani, care ne-au atins destinul prin absenţă, ţinându-ne într-o iluzorie aşteptare jumătate de secol.
Nu ştiu dacă umorul ne ajută sau ne ţine în loc (polonezii fac greve, românii fac bancuri, era o vorbă prin anii ’80), dar e clar că nu ne conferă o dimensiune tragică, precum dansul lui Zorba, căci tristeţea şi tragismul sunt total diferite.
Ceea ce ştiu e că România, ca stat şi ca naţiune, dă semne de criză profundă — criză de identitate, criză de moralitate, criză politică, criză economică. Nu există bărbaţi de stat, pentru că nu au putut să se formeze în temniţa comunistă, nici în deşertul radioactiv al tranziţiei ultimilor 20 de ani.
Ce există este o generaţie de 40-60 de ani — suprapusă în mare parte pe clasa politică conducătoare, dar având în compoziţie şi afacerişti plini de bani câştigaţi din speculă şi prin corupţie, nu din activitate economică sănătoasă — compusă din farseuri, micimani, orgolioşi, hoţi, pungaşi, nesimţiţi, cruzi, indiferenţi, buhăiţi de prea-multă îndopăciune (pe care ei o consideră “nivel ridicat de trai”), din care nu iese în evidenţă niciun om de caracter. Câţi dintre cei care conduc sau vor să conducă ţara ar fi gata să îşi dea viaţa pentru ideile lor şi pentru binele comun? Niciunul. Generaţia asta a reuşit să creeze nu modele, ci anti-modele demne de oprobriul public, o adevărată listă a infamiei mai lungă decât puţinii kilometri de autostradă construiţi în România.
Există apoi o generaţie de 30-40 de ani, în mare parte produsul deşertului radioactiv de care vorbeam mai sus, tineri sacrificaţi pe altarul lipsei de moralitate, de cultură şi de bună creştere. Nu toţi, dar marea majoritate. Născuţi pe muzica patriotică găunoasă a lui Ceauşescu, încotoşmănaţi în oribilele cămăşuţe de nailon portocaliu ale şoimilor patriei, crescuţi în frig şi foame până la 10-15 ani, apoi numai în foame, schimbând cravata roşie cu tricolor pe blugii baggy şi marijuana, absolvenţi de facultăţi de stat sau de “private” de unde obţin diplome bune de folosit la privată, ei sunt generaţia fără speranţă în care am putea să ne mai punem noi speranţă. Câţi or mai fi prin ţară.
A treia generaţie, de până în 25-30 de ani, o generaţie crescută cu manele, telenovele, dragoste de lovele şi cu idolii prezenţi zilnic “pe sticlă”, e generaţia periculoasă. Uşor de manipulat, uşor de cumpărat, uşor de aruncat, ei sunt o masă de manevră fără trecut, fără prezent, fără viitor şi, mai ales, fără memorie. Crescuţi de rude, sau de nimeni, în timp ce bieţii lor părinţi îşi rupeau spinările culegând căpşunile spaniolilor şi tzucalurile nemţilor, merşi la şcoală din două în trei zile, împinşi în maturitate nepregătiţi şi needucaţi, ei pot face bine doar nefăcând rău.
Mi-e frică s-o spun, dar uite, că tot o fac: România în aceste zile seamănă din ce în ce mai mult cu biata Republică de la Weimar, sfâşiată de coioţii politici şi de presă, cu instituţii care există doar cu numele (în vreme ce poliţia germană, civilă sau secretă, în loc să fie neimplicată politic, vâna pe faţă social-democraţi şi politicieni de centru stânga, la noi, poliţia şi serviciile secrete au simpatii clare de stânga neocomunistă).
Republica de la Weimar, încropită din molozul celui de-al doilea Reich după primul război mondial, nu a fost niciodată o democraţie adevărată, dar a fost cel mai aproape de idealul democratic occidental interbelic. România nu a fost niciodată o democraţie adevărata după 1989, dar este cel mai aproape de idealul democratic occidental postbelic.
Republica de la Weimar a rezistat cu greu, şi şi-a revenit oarecum după cumplita criză economică de după primul război şi după inflaţia astronomică din 1923. România a rezistat ca stat cu năzuinţe democratice, şi şi-a revenit încet şi dureros, după marea stagnare economică din anii ’90.
Republica de la Weimar nu a mai rezistat însă celei de-a două crize, cea mondială, din 1929-33, iar instituţiile-i democratice şubrede s-au prăbuşit ca un castel de cărţi de joc sub presiunea sărăciei populare, a complicităţii marelui business şi a imbecilităţii unei clase politice care visa la restaurarea măreţiei imperiale fără să ia seamă la monstrul care îmbrăcase în cămaşa brună o generaţie tânără, flamandă şi periculoasă. Cum avem şi noi una.
Statul democratic şi naţional român îşi dă acum testul final: criza mondială i-a deschis deja jugulara, iar instituţiile democratice de după 1989 trebuie să facă dovadă că sunt reale, şi nu doar butaforie asemănătoare celor de la Weimar, şi să ţină piept haitelor de şacali care se înghesuie să îi bea sângele: politicieni ex-comunisti veroşi, afacerişti înnebuniţi de mireasma îmbietoare a bunurilor aflate încă în proprietatea statului, guvernanţi incompetenţi sau corupţi, o bandă de farisei minoritari care lucrează de 20 de ani, temeinic, pentru a distruge statul naţional român, şi vecini indiferenţi sau ostili. Un popor deprima(n)t, fără poftă de viaţă, care are ca ultimă soluţie plecarea.
Nu ştiu cine sau ce ar putea salva România democratică, însă ştiu de ce trebuie ea să se ferească: de omul providenţial.
La Mulţi Ani România! La Mulţi Ani, Români!

1 Comment


  1. // Reply

    Stiu ca este greu, stiu ca ne confruntam cu o groaza de provocari, dar trebuie sa fim optimisti pentru ca Romania noi o construim.La multi ani Romania!

Leave a Reply to Trandafir D Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *