Pentru a nu ştiu câta oară în viaţă, mă pregătesc în faţa unei oglinzi să înfrunt lumea, să ies între oameni, iar azi în mod special să-l văd pe El. Pentru prima dată în viaţă, m-am gândit la predestinare întâlnindu-l. Întâlnindu-l? Poate e cam mult spus…

Era o seară rece de toamnă, plouase toată ziua şi vântul se strecura subţire şi tăios ca un cuţit de tâlhar prin orice haină. Era prea frig să ieşi din casă, eram prea obosită pentru încă un bar cu fum şi zgomot. Nu aveam chef de râsul strident şi mirosul amestecat al atâtor parfumuri, pe care mi le-ar fi adus o vizită prin cluburi. Aşa că m-am retras din lume în altă lume, pe internet.

Iniţial nu am vrut să răspund, era prea tânăr, era prea departe, era prea scund, profilul era completat prea sumar, iar întrebarea despre vremea în urbea mea nu avea nimic incitant. Şi totuşi am răspuns… Aşa a intrat în viaţa mea, fără chip, fără voce, doar esenţa unei personalităţi care mă făcea să zâmbesc trezindu-mă dimineaţa.

Poate ar fi mai bine să mă grăbesc, mai am numai 20 de minute înainte de a pleca din casă şi încă nu am apucat să fac nimic, dar gândul alunecă mereu spre trecut, imposibil de oprit, greu de ţinut pasul cu el. Mi se amestecă în minte zeci de imagini, sute de cuvinte, atât de multe sentimente. Da, îmi amintesc ziua în care ne-am întâlnit în sfârşit. Ziua în care m-a ţinut prima dată în braţe, senzaţia de a fi ajuns în sfârşit acasă.
Îmi amintesc… totul.

Oglinda îmi trimite înapoi imaginea exterioară, bine că nu există oglinzi care să îţi arate cum te simţi, bine că oamenii nu pot vedea prin tine. Sunt încă o femeie frumoasă, cât o să mai ţină şi asta, cumva am sentimentul că nu voi regreta prea mult schimbarea înfăţişării care mă aşteaptă după colt. Mi-e inima încărcată, îmi trec prin minte fragmente de gând, nimic nu merge până la capăt, nimic nu se concretizează, toate rămân în faza de început. Mâinile îmi tremură puţin şi mă opresc o clipă înainte de a coborî din maşină, vreau să mă liniştesc. Aud mereu şi mereu acelaşi gând:”E aici, în sfârşit, e aici!”

A ajuns înaintea mea, înainte ca ochii să-l vadă şi mintea să-l recunoască, inima mea îl simte. E încă prea scund, la fel de imposibil de subţire şi are ceva în plus, ceva pe care de la distanţa asta nu-l pot defini. Îl privesc ştiind că şi clipa asta îmi va rămâne pe vecie în suflet, ca toate celelalte legate de el. Am pornit, aud sunetul ritmat al tocurilor, pe aleea pustie a parcului, o rază se strecoară printre frunzele crude şi îi cade în păr, o pată de aur. Poate m-a auzit, poate m-a simţit, nu ştiu dar s-a întors spre mine. Zâmbeşte dar… un gust de tristeţe adâncă pare agăţat de colţul gurii.

Ochii pe care îi ştiu atât de bine, căprui închis cu puncte mici de miere aurie, ochii care îmi zâmbeau fără cuvinte, cu genele lor lungi de copil cuminte în prag de culcare. Mă învăluie ca întotdeauna, îmi trec prin păr ca nişte degete grăbite, îmi lunecă pe faţă ca un sărut furat şi coboară, sub ochii mei lumina lor se întunecă. Ştiu de ce, am ştiut înaintea lui şi totuşi nu m-am oprit.

E prima dată când îl vede, deşi ştia de ani de existenţa lui, deşi el a fost cel care a ales. Ştiu cum se simte, am trecut prin aceeaşi stare, de mult, dar chiar şi amintirea doare. Mi-a prins mâna ca să vadă mai bine şi sub strânsoarea mâinii lui banda subţire de metal îmi intră în deget rănindu-mă. E o verighetă simplă, fără tăieturi savante, fără inscripţii în limba elfilor, cum era moda la vremea când am primit-o, o verighetă tăcută care spune totuşi atâtea.

Niciodată nu am avut nevoie de cuvinte. Amândoi ştim că: ”E aici, în sfârşit, e aici”, dar a venit târziu, mult prea târziu, după ce a fost în atâtea alte locuri care m-au exclus. Eram îndrăgostită şi m-a trezit şi apoi a început să închidă între noi uşă după uşă, fără explicaţii, fără cuvinte, până când m-a încuiat afară din viaţa lui.

Nu e nevoie să îmi spună, nu mai e nevoie, vremea în care mi-aş fi vândut sufletul pentru cuvintele alea a trecut şi ea. Iar eu… nu are rost să îi mai spun. Şi ce să-i spun de fapt? Cuvinte din Paler care mi-au pansat rănile proaspete ale sufletului atunci? Dacă cineva nu te iubeşte cum vrei tu nu înseamnă că nu te iubeşte? Mult bine au să-i mai facă.

Ne privim, soarele a dispărut sub o pătură de nori întunecaţi şi acelaşi vânt subţire şi tăios ca un cuţit de tâlhar a început să şuiere pe lângă noi. Primii stropi de ploaie ne desenează pe faţă lacrimi reci, în care au voie să se amestece şi cele fierbinţi. Şi pentru ultima dată plecăm fiecare, singur, pe drumul lui şi ducându-l pe celălalt cu sine.