Cunoşti un om şi te fascinează. O recunoşti calm şi asumat. Curând, ridici persoana la rangul de prieten bun. Te-mbeţi cu zâmbete şi priviri încrezătoare. Iei şi poate ceri prea mult. Uneori, ţi se dă şi când nu ceri. Şi câteodată, ştii că ţi se cere fără să ţi se ceară totuşi. Şi fiecare îşi păstrează, pe de o parte plăcerea conversaţiei frumoase şi seducătoare şi pe de altă parte, ieşirea din vinovăţie cu fraze stupide şi de neluat în seamă.
Şi dacă este totul doar orgoliu masculin? Şi dacă totul este mult mai superficial decât am crezut? Astfel de idei am avut de când mă ştiu… la fel şi stupida mea sinceritate, aşa că am hotărât ciudat, prostesc şi prea încrezătoare că pot să demonstrez tăria, independenţa sau nedependenţa prin interzicerea senzaţiilor ce îmi plăceau poate cel mai mult în partea asta a vieţii mele. Şi care mă ajutau cel mai mult.
Dar au urmat, curând, procesele de conştiinţă şi întrebările fără răspuns. E sincer sau se preface? Cum s-a ajuns aici?
Apoi, au început momentele de recunoaştere. Mi-e dor. Mi-e ciudă şi mă urăsc pentru că niciodată nu va mai putea fi dialogul la fel de sincer ca până acum.
Ce-ar trebui să fac? Să-i spun că poate este o greşeală? Să-i reproşez că niciodată nu îmi cere ajutorul când ştiu că ar avea nevoie? Să-i spun că poate ne-am interpretat greşit unul pe celălalt sau să-i accept tăcerea sau poate o rugăminte atentă, leneşă şi frumoasă?
Ce-ar trebui să aleg, acum când, din păcate, îşi face loc şi ironia acidă şi răutăcioasă, pentru că e singura mea armă de apărare sau de vindecare.
Nu ştiu ce să aleg, deşi e clar că a sosit momentul luării unei decizii: erase&rewind ori delete&next?
Permalink //
Sarut mainile, Luminita.
Eu le spun D2, sunt pt mine asa compactate, e drept intii e maria sa “Dilema” si apoi cealalta … “Decizia”. Nu ma grabesc sa dau verdicte, bune sau mai putin bune, nu ma grabesc sa ofer, sunt atent, fara a fi circumspect; E drept … daca lucrurile vin prea repede spun sau fac o tampenie ca sa tai elanul (nu animalul). Eu, fara a fi un sensibil senzorial, cred ca orice amprenta – scrisa in cazul blogurilor, articolelor, etc. – pastreaza o energie intima a celui ce a scris-o; merg mai departe, dincolo de ce se vede, se si simt ceva-uri, sunt deseori sentimente pe care le simti, dincolo de scris. Citeodata, uneori, un text frumos, luminos, poate ascunde si alte ceva-uri cu un potenial accentuat invers decit cel exprimat. Fiecare om este ceva unic, desi multi avem nevoie de recunoastere, de admiratie si afectiune. Citi din noi chiar le meritam dupa gindurile si faptele noastre interioare. Cum suntem cind rostim “mi-e dor de tine” si in gindul nostru suna cu totul altfel. Sau / si cind ni se raspunde la fel si vocea interioara rosteste altceva si prietenele ei afla la fel … mai stiu eu ce. Incerc sa simt, uneori pot intelege ceva, alteori (de cele mai multe ori) nimic. Luminita, nici eu nu pun intrebari personale, nu rascolesc, nu cer; Uneori simt cind cineva trage o linie, mai aproape sau mai departe, loc peste care nu nu voi mai trece, chiar daca linia a va dispare cindva. Luminita, eu am intrat in bloguri si ca sa ma descopar si sa ma inteleg si ca sa am o masura, o reflectie. Mi-e putin ermetica exprimarea, dar sunt numai generalitati, eu particularizez doar in sufletul meu si… numai pt. mine.
Permalink //
Da, Valin, asa fac si eu… simt cand cineva trage o linie… si din acel moment decizia mea e luata… nici eu nu mai trec de ea, chiar daca ea va disparea candva… 🙂
stiu ca-ti place tot ce e frumos… enjoy….
http://www.youtube.com/watch?v=0FuvX0vz9mA&feature=player_embedded