La început, o facem ca să-l impresionăm pe cel iubit, pentru că ne interesează. Ne vom preface că suntem tot ceea ce caută. Îi prospectăm fiinţa ca să aflăm ce le place, după care devenim o replică fidelă a iubitului sau iubitei ideale.

Mai târziu, când dragostea nu mai este aşa de puternică, minţim ca să menţinem relaţia. Îl minţim pe celălalt, spunându-i că va fi mai bine. Dar de fapt, ne minţim pe noi înşine. Ne imaginăm că lucrurile vor fi mai bune în timp. Dar, de obicei, nu se întîmplă aşa. Odată ce ai atins nivelul de saturaţie, nu mai este cale de întoarcere. Şi atunci, ne punem întrebarea: a fost iubire sau minciună?

Chiar şi mai târziu, când găsim pe cineva care ne face să uităm de problemele şi frustrările personale, care poate fi lângă noi fără să ne ceară prea mult în schimb, îl minţim pe cel pe care-l iubim ca să nu ne trădăm.

Îi minţim pe cei pe care-i iubim, pentru că la sfîrşitul zilei, indiferent de certuri sau de faptul că ne fac să ne simţim neînsemnaţi, nu putem să ne despărţim de ei. Şi nu le permitem, în egoismul nostru, să fie ai altuia. E ca şi cum, în timp, ei devin proprietatea noastră pe care nu vrem să o vindem încă. Iar asta nu este dragoste, ci dependenţă. Ne-am obişnuit să ne trezim lângă aceeaşi persoană şi să ieşim cu ea mereu în oraş, încât nu ne putem imagina alături de altcineva.

Nimeni nu rămâne veşnic neschimbat. Nimeni şi nimic. Relaţiile noastre sunt primele supuse acestor transformări care ne influenţează. Suntem pătrunşi puţin câte puţin de ceea ce alţii ne dau sau ne iau, de suferinţele sau bucuriile noastre.