Când am împlinit 50 de ani, m-am gândit să-mi scriu pe un tricou, cu paiete argintii, rotunda vârstă de jumătate de secol şi să defilez întreaga zi îmbrăcată cu el din dorinţa de a brava, de a arăta lumii că înspăimântătorul prefix nu mă afectează nicicum. Comentariile mele hazlii acopereau, însă, câteva tăioase strângeri de suflet. Am scanat, în acea seară aniversară, oglinda, ca să-mi număr defectele de faţadă şi am căzut pradă tentaţiei de a face bilanţuri oarecum dureroase.

Trăim vremuri agresiv dominate de „age”- ismul propagat intensiv de modă, de Hollywood, de societatea concurenţială, în general. Şi, în condiţiile în care cu greu se vindecă frustrări, neîmpliniri şi amintiri zbârcite, piaţa a fost invadată de loţiuni şi pomezi care promit pielii tinereţe veşnică şi când nu se mai pot ţine de cuvânt predau ingrata ştafetă injecţiilor cu botox, rejuvenării cu laser sau operaţiilor estetice.

S-au inventat creme antirid cu vitamine, coenzime, colagen, acid hialuronic şi extract de ginseng, geluri cu aloe şi lipo-peptide, seruri cu miraculos efect de întinerire, formule care pătrund şi influenţează – spun reclamele – însuşi rigidul cod ADN.

Produse de îngrijire preţioase, pe bază de caviar, care fac ravagii în cont şi minuni pe obraz, dar care creează confuzii, căci mi s-a povestit cum o tipă dichisită a cumpărat un borcănel cu cremă, al cărui conţinut imită perfect icrele şi se dozează cu o linguriţă specială, însă „diva” n-a înţeles cum se foloseşte şi l-a mâncat. Semn că pentru păstrarea frumuseţii îţi trebuie bani şi eforturi şi tehnologie, numai prostia se conservă în mod natural.

Dar cum până la implanturile cu IQ mai avem de aşteptat, să facem rost de tinereţe cu garanţie extinsă ne e mai la-ndemână, aşa susţin, sus şi tare, producătorii de creme, smacuri şi pungi de silicon.

O prietenă spunea odată că frumuseţea interioară nu există, că aceea se cheamă de fapt, inteligenţă, şi nimeni nu vrea să se culce cu “inteligenţa”. N-am contrazis-o atunci, dar o fac acum: inteligenţi sunt şi criminalii în serie, nu cred că despre asta este vorba. Frumuseţea interioară înseamnă şi altceva, în afară unui clişeu lingvistic extrem de uzat. Înseamnă bunătate, blândeţe, empatie, altruism, răbdare, căldură.

Nu desconsider importanţa ambalajului şi nici ascuţimea minţii nu-i deloc de neglijat, dar nu ştiu, nu mi s-a întâmplat niciodată să iubesc un om rău. Şi nu pot spune dacă cel care-mi dădea fiori dulci era, pentru mine, cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ datorită trăsăturilor armonioase sau mai degrabă comorilor splendide ale sufletului său care îi înfloreau, ca printr-un miracol, chipul.