L-am chemat, niciun răspuns. No way. Este prea ocupat să-mi răspundă, prea laş să recunoască că nu mă iubeşte sau naiba ştie de ce.
„Vrea linişte în viaţa lui”, cică… Nu mai contează nici faptul că se încăpăţânează să nu-mi răspundă, deşi este online. Nu ştiu ce aşteaptă, poate să mă umilesc eu şi să-i dau un semn de viaţă. Să aştepte mult şi bine că, deşi aş vrea… nu îl mai apelez.
Este adevărat că sunt nerăbdătoare să mai vorbesc cu el şi tăcerea lui mă enervează, de câte ori caut să intru în vorbă cu el… trece pe invizibil. Fuge de mine. Dar nu îmi pasă, sunt mult prea ocupată acum cu ale mele şi nu am vreme să mă cert cu el. Culmea este că nici măcar nu se mai ceartă cu mine, pur şi simplu mă ignoră. Ce este şi mai interesant este că nici nu mă şterge din lista lui… încă… şi nu ştiu de ce. Poate îi trezesc amintiri… înseamnă că pur şi simplu îi e teamă ca nu cumva să-i trezesc anumite sentimente sau să nu îi stârnesc din nou curiozitatea.
Se joacă pur şi simplu cu focul şi chiar cred că îi e frică de mine în momentul ăsta. Deşi eu… nu i-am făcut nimic! … Îl las în pace. It is his fuckin’ problem. Cert este că aşa şi este, şi pe româneşte. Iar eu, pe cuvânt, chiar mă bucur. Şi faptul că nu ne vedem îl ambiţionează şi mai tare să mă uite. So what? Life goes on, with or without him.
Şi chiar nu ştiu de ce ar trebui să ne întâlnim şi să ne prefacem că totul merge ca pe roate şi el să înceapă să povestească şi iar să povestească! Chiar nu mă interesează de iubitele lui de pe net…, tot speră să găsească pe cineva la fel… Ce bine, lasă-l să facă comparaţii! Pentru că nu există cineva ca mine, nu toată lumea ştie să asculte, cine mai stă să îl înţeleagă, chiar el spunea cât sunt de “specială”!
Numai că acum mă ignoră. Cum vreau să intru în vorbă cu el, trece pe invisible. I-am şi spus că îl văd, că îl cunosc şi că îi intuiesc deja toate „jocurile”.
Şi dacă este o fază trecătoare şi va dori să revină? Atunci pot să şi mor, că nu îl voi mai primi! Îl voi faulta cu propriile lui arme pentru că m-am cam saturat să fiu umbra unui barbat care nu ştie ce vrea şi mult prea laş să recunoască adevărul, cinic şi mincinos, aleargând mereu după himere.
Ca atare, de azi înainte trebuie să ştii că am declarat revoluţie gândurilor mele despre tine, m-am săturat să iubesc pe cineva care nu mă iubeşte, m-am săturat de ifosele şi nevoia ta de libertate infantilă …
Şi nici măcar nu îmi mai pasă, pentru că aşa cum se spune „dacă e al tău, al tău rămâne, orice ar fi!”… Nu e aşa, iubitul meu… nepăsător?
Permalink //
Buna,Luminita!Povestile noastre parca sunt trase la indigo…De ce or fi atat de lasi barbatii?Nu te mai place? OK.Lasitatea ii impiedica sa o spuna?S-au comoditatea?Indiferenta?Ei nu stiu ca lucrurile astea ne omoara pe noi ,femeile.Dar asta este alta discutie…Azi e una din acele zile in care iti vine sa “pleci”…Ma intreb cate”palme” trebuie sa primesc ca sa invat ,odata pt totdeauna ca nimic ne este asa cum pare a fi…Si incerc sa ma agat de viata intorcandu-ma la voi ,de fiecare data…Va multumesc din suflet pt faptul ca existati!
Permalink //
Draga mea, eu cred ca atunci cand iubesti ai o toleranta si o disponibilitate de a suporta mult mai mult decat ti-ai fi putut imagina…. Insa ceea ce nu stiu barbatii (desigur, ma refer la cei care nu stiu ce vor) este faptul ca vine o zi cand se poate depasi pana si cea mai toleranta limita…. depinde de fiecare unde este aceasta limita… insa odata depasita, nimic nu te mai poate aduce inapoi.
Fii binevenita oricand la noi!
Permalink //
Luminita, eu am invatat ca, atunci cand este iubire adevarata, totul decurge firesc, fara astfel de jocuri. Si tot atunci, cei doi se apropie unul de altul, fiecare in ritmul sau, intalnindu-se la jumatatea drumului 🙂
In nici un caz, unul nu-l raneste pe celalalt.
Iar a trage singur la vaslele unei barci devine, la un moment dat, obositor.
Dar probabil ca fiecare din noi, alege momentul in care pleaca. Atunci cand intelege ca iubirea adevarata nu e suferinta. Ci bucurie pura si dorinta de a fi cu celalalt 🙂
Dragoste pe net ? Pai nu zic nu, dar orice iubire pentru a fi reala si nu doar imaginara, are nevoie de un suport real. Eu ii mai zic proba realitatii. Si consta in alea o mie de fapte marunte prin care se demnostreaza dragostea.
Iubirea la nivel ideatic e mai bine sa fie lasata poetilor.
Iar cea reala, de zi cu zi, oamenilor .
Wow , cat am vorbit 🙂
Permalink //
lotusule…. esti asa inteleapta…. pt. varsta ta :):)
sigur, cand iubirea exista de ambele parti totul decurge firesc…
dar referindu-ne numai la spatiul virtual, desi e greu de crezut, exista si iubire…. uneori poate chiar mai intensa decat in realitate… pentru ca intervine atractia irezistibila a necunoscutului, forta uriasa a cuvintelor si imaginatiei… doar ca este mult mai greu sa-ti dai seama daca este adevarata sau nu….
daca este, se va concretiza in “meandrele” concretului :)…. daca nu, dupa ceva suferinta si dezamagire va dispare ca fumul de tigara in acelasi spatiu virtual in care a si aparut…
Permalink //
…offffff..cat adevar graiesti ….toti sunt o apa si-un pamant…sunt niste lasi, aceeasi poveste mi s-a intamplat si mie…..offffff…credeam ca poate numai mie mi se poate intampla, dar vad ca defapt, ei sunt asa……LASI,nu au curajul sa ne priveasca in ochi si sa ne spuna ce au de spus…se ascund…. O saptamana minunata Luminita draga…pupici >>> IULIA<<<<
Permalink //
Luminita, pai eu m-am indragostit de doua ori, asa in spatiul asta virtual 🙂
Si dupa schimbul de cuvinte, absolut fascinant, a urmat proba practica.
Si aici s-a dus totul pe apa sambetei. Intr-un caz, a fost vorba de fostul meu sot si in numele a ceea ce a fost frumos, n-am sa spun nimic rau. Iar in al doilea, a fost aiurea, caci persoana n-a semanat deloc, dar chiar deloc cu descrierea ce si-a facut-o.
Nici gand de tandrete, de rabdare, de profunzime. Dimpotriva era un tip egoist, mincinos si aventurier.
Partea buna a faptului ca m-am intalnit cu el este ca l-am cunoscut cu adevarat. Daca nu m-as fi intalnit, probabil as fi plutit mai departe in iluziile mele, caci omul chiar scria fermecator.
Eh, aleluia 🙂
Ce-a fost a fost, vad eu ca va fi. Si sigur ca am sa fiu foarte atenta , caci am invatat ca aparenta e una, iar realitatea alta 🙂
Permalink //
Ce am constatat eu, Iulia, este faptul ca majoritatea se prezinta pe net cu totul altfel decat sunt in realitate…. si normal, cand soseste momentul confruntarii, unii ezita, iar altii nici ca-si mai arata fata…. 🙂
Permalink //
Ahaaa, Lotusule, deci stii foarte bine cum devine chestia…. 🙂
Eu nu am asa mare experienta in spatiul asta caci m-a apucat curiozitatea de curand, sunt si destul de credula (in sensul ca nu pun la indoiala – pana la proba contrarie – ceea ce mi se spune), insa cunosc cateva cazuri care si-au gasit aici fericirea. Dar cred ca e o loterie, de fapt ca si in real. Doar ca riscul mi se pare mult, mult mai mare.
De altfel, zilele trecute am si vazut un film pe tema asta… in spatele unui tip fermecator care iti spune exact ce vrei sa auzi se poate ascunde oricine…. asta era un psihopat care avea o baza de date impresionanta pe care o folosea ca sa santajeze si sa scoata bani…. asa ca, mare atentie!!!
Permalink //
Ce se intampla cu lumea in care traim? Se pare ca idealul spre care tind tot mai multi este rautatea…Parca asta este scopul lor in viata…Cat priveste dragostea pe net ,nu am experienta …E foarte greu sa-ti dai seama cu cine stai de vorba…In lumea asta plina de prefacuti cum sa-i gasesti pe cei sinceri????Cred ca iti trebuie curaj sa poti incepe o relatie pe net…O zi buna,Luminita!
Permalink //
……am uitat sa-ti spun,am declarat revolutie gandurilor mele despre el….sa vedem cat ma tine(of)…Te imbratisez,pa!
Permalink //
Din pacate, mylady, tot mai greu gasesti pe cineva cumsecade in lumea noastra, in care zicala conform careia “daca esti bun, esti prost” a devenit un principiu de viata. Eu cred ca sunt si oameni buni, dar vorba ta, e tare greu sa-i gasesti…
Cat despre revolutia gandurilor, n-as vrea sa te descurajez, dar nu dureaza prea mult, caci ale naibii ganduri tot unde nu trebuie zboara. 🙂
Te imbratisez si eu cu drag!
Permalink //
Luminita, eu ma gandeam ca marii mincinosi sunt asa, nu doar in virtual, ci si in real. Ma rog, e alegerea lor si nu intentionez sa-mi bat prea mult capul in a le deslusi ascunzisurile 🙂
De aceea cred eu ca, e foarte importanta intalnirea in real.
Si din scurta mea experienta, mai cred ca e bine sa nu mergi la intalnirea cu un necunoscut, fara a lasa cuiva – un prieten, o ruda, indicii despre asta.
Nu se stie niciodata si paza buna trece primejdia rea.
Eu cand am plecat asa de-a nebuna 😛 , am avut grija sa las numarul de telefon al lui surorii mele, adresa lui exacta si absolut toate coordonatele ce le-am avut.
Si mai ceva despre iubire : ea consta in fapte. Nu in vorbe goale, gen : esti sufletul meu pereche, esti minunea si bla, bla 🙂
Si eu sunt naiva. Adica mi-e greu sa plec de la premisa ca cineva e rau cu buna stiinta. Dar in ciuda a tot ceea ce am trait, acum nu mai regret nimic. Sunt niste experiente de viata din care am avut de invatat.
O zi blanda 🙂
Permalink //
Da, da, ai facut foarte bine…. si cred ca trebuie sa ai mult curaj sa te intalnesti cu un necunoscut, oricat de dragut este si oricat de mult crezi ca il cunosti….. e bine ca cineva sa stie unde esti. Dar intalnirea trebuie sa aiba loc! Pentru ca pana la urma viata noastra este cea din realitate, chiar daca nu e la fel de frumoasa, de perfecta ca cea din virtual….
Lotusule, daca tu ai avut acest curaj, daca ai trait asemenea momente – unele frumoase, altele poate mai putin frumoase – sa nu regreti niciodata pentru ca e bine sa cunosti si sa traiesti viata… nu doar sa vorbesti despre ea.
Te pup cu drag…. 🙂
Permalink //
Luminita, nu stiu, dar eu nu pot sa simt ceva pt o persoana pe care o vad in webcam. Ce sa spun, iubirea nu poate exista pe net. Pot exista prieteni chiar buni, cu care poti vorbi si carora li te poti destainui, dar pana la iubire e mult. Nu spun ca e imposibil, dar daca in viata reala de multe ori alegerile noastre nu sunt cele corecte, pe net cum sa fie? Poate omul de care spui practica iubirea pe net ca pe un sport. Eu cred ca mai trebuie sa analizezi problema
Permalink //
“Cea mai frumoasa parte a iubirii este inceputul, asteptarea edenului visat,incertitudinea, tatonarea reciproca,descoperirea celuilalt, efortul fiecaruia de a se inalta la cota propriului ideal si de a se darui generos.Ce poate egala in frumusete clipele infrigurate ale asteptarii, ceasurile de iubire furata, cand minutele alearga nebuneste, patima imbratisarii ce pare ultima, setea nesfarsita de celalalt care izbucneste chiar in momentul despartirii, uitarea, in care te cufunzi de fiecare data.De ce nu ne este dat ca, odata ajunsa aici, iubirea sa ramana incremenita?De ce se altereaza cand este tinuta prea mult in praful si lesia zilelor obisnuite?Ce sa facem s-o tinem pururea proaspata, imbatatoare?” Aceste randuri le notam cand nu ajunsesem inca la majorat…Doamne , cati ani sunt de atunci!!!Cred ca o astfel de iubire cautam majoritatea….Am avut norocul s-o intalnesc…..dar s-a dus….Va imbratisez cu drag!!!
Permalink //
Mylady, da, asta cautam. Toti, absolut toti, chiar daca unii recunosc, iar altii nu. Unii, mai norocosi, au avut fericirea sa traiasca ceea ce atat de frumos ai descris aici. Altii nu, dar inconstient cauta si ei acelasi lucru. De ce nu putem opri timpul si frumusetea clipei in loc, nu stiu, poate pentru ca nimic nu este vesnic…. Te imbratisez si eu! Noapte buna!
Permalink //
Coramica, si eu am fost sceptica aproape cu tot ce se intampla in spatiul virtual. Dar mi-am schimbat parerea pentru ca pe net sunt aceeasi oameni, la fel ca si in real, unii mai buni, altii mai rai. Iar daca admiti ca prietenia poate exista si pe net, de ce nu ar exista si iubirea ???
Dar te inteleg, pentru ca nici eu nu am putut crede asa ceva multa vreme. Dar se poate intampla, mai ales cand intervine distanta. Chiar am o buna prietena, cat se poate de reala, care s-a indragostit asa… pe net, a lasat totul si a plecat la el, in alta tara, si sunt cat se poate de fericiti.
Permalink //
Care sunt mai fericiti(nefericiti) cei care au trait o astfel de iubire sau cei care inca mai spera sa o traiasca?Oare as fi fost mai linistita daca nu….Iti spuneam ca am trait o astfel de iubire(acum 17 ani!).Ne-am reintalnit anul trecut pe mess…Era ziua lui…i-am spus”La multi ani !…si restul a facut el.Pasii care au urmat dupa aceea, i-am facut pt ca am crezut ca simtim la fel…Azi nu mai cred…Vorbim din ce in ce mai rar,aproape de loc!Si mi-a trebuit atat de mult timp sa-mi revin…acum parca m-am intors de unde am plecat!De ce?????Pt ca am vrut sa mai traiesc,sa mai simt ceea ce am purtat in suflet toata viata…Atunci nu i-am spus ce simt (si mi-am reprosat asta toata viata), acum da si l-am pierdut…Unde am gresit????
Permalink //
mylady, nu stiu unde si DACA ai gresit. Uneori, oamenii ne dezmagesc, si nu numai in iubire. Tot ce pot sa-ti spun este ca nu trebuie sa-ti para rau nicio clipa pentru tot ce ai trait, mai ales in iubire. Pentru ca si dezamagirea, si suferinta probabil au un rost in viata noastra, ne fac sa ne cunoastem mai bine si sa aflam ce asteptam cu adevarat de la ceilalti.
O duminica… mai putin ploioasa iti doresc! 🙂