Mi-ai spus că în mişcarea unduitoare a trupului meu nu mai e nicio vină, toate au fost spuse şi se ştiu deja… iar tu te laşi purtat pe aripile prezentului, bucurându-te de binecuvântata scuză a destinului.
Laşi în urma ta un iz de frunze răvăşite, galbene, de toamnă târzie de parcă vântul s-ar juca precum un amant prin pletele ramurilor mele blonde alunecând uşor, deasupra mea, învăluindu-mă, mişcându-se în ritmul tău, lin şi delicat.
Am învăţat amândoi să percepem diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, am conştientizat că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.
Apoi, am început să învăţăm… că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa am început să ne acceptăm căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi.
Am învăţat să ne construim toate drumurile bazate pe “astăzi” şi “acum”, pentru că terenul lui “mâine” este prea nesigur pentru a face planuri… iar viitorul are mereu o mulţime de variante care se opresc la jumătatea drumului.
Păşeşti uşor ca o umbră… pentru că nu vreau să te aud. Prefă-te că nu mă observi şi stai aici, aproape de mine, atât cât să te aud doar în gând!
Nu spune nimic, niciun cuvânt, nici măcar o şopată, lasă-mă doar să simt prezenţa implacabilă a eului dual.
Am să mă prefac şi eu, la rându-mi, că nu te-am auzit când ai venit şi astfel jocul va fi un mister perpetuu pentru amândoi.