De câte ori mă întreb, în ultima vreme din ce în ce mai des, dacă totul este aşa cum îmi doresc în viaţa mea şi mai ales dacă sunt fericită, îmi răspund cu aceeaşi onestitate că da, sunt o femeie fericită, cu o familie frumoasă şi cu o viaţă împlinită.

Am învăţat să accept schimbările inevitabile din viaţa mea. M-am împăcat cu anii pe care îi am şi cu inevitabilele riduri pe care cei din jur le consideră “pline de farmec”, atunci când nu sunt artistic corectate de un machiaj “natural light”, potrivit cu vârsta mea.

Am învăţat să accept ideea că niciodată nu voi mai putea profesa într-un domeniu care mi s-ar potrivi şi în care aş putea fi chiar bună.

Am acceptat şi ideea că prietenii pe care i-am avut odată, chiar dacă îi regăsesc după ani şi ani, nu mai sunt aceeaşi, pentru că nici eu nu mai sunt aceeaşi şi mi-a cam dispărut convingerea că un prieten adevărat nu se pierde niciodată.

Am renunţat să duc lupte interne cu mine însămi pentru că am realizat că nu are rost să sufăr pentru problemele altora în vreme ce ei însăşi nu suferă pentru problemele lor, darmite pentru ale celorlalţi.

Nu am de ce să mă mai gândesc cu melancolie şi dulce durere la toamna trecută şi la toate toamnele în care am fost îndrăgostită până la sânge şi fericită până la extaz. Ele s-au transformat în dulci amintiri şi există acum doar în inima mea.

Am încetat să mă lupt cu morile de vânt şi încerc să nu mă mai înduioşez până la lacrimi de un gest sau un cuvânt şi să fiu mai echilibrată.

Sincer, sunt o femeie fericită. Dar simt că aş putea fi şi mai fericită. Spun asta pentru că undeva, în partea stângă simt o durere, un fel de dor amestecat cu melancolie, ceva ce nu pot defini, ceva care apare atunci când îmi este lumea mai dragă şi care îmi frânge pentru o secundă, inima. Şi nu ştiu nici de ce apare, şi nici cum să-i zic. O fi nostalgia de toamnă.:)