“Pânza de paianjen” am ajuns s-o recitesc cu ocazia curăţeniei generale dinainte de Crăciun, când, în sfârşit, am poposit pe etajerele înţesate cu multe cărţi şi praf din cauză de abandon şi lene.

Poate am plecat cu prejudecăţile la mine, citisem cartea Cellei Serghi în tinereţe şi îmi plăcuse la nebunie. Aşa că nu mă aşteptam să am aşa un şoc şi să nu-mi mai placă.

Însă, recitind-o acum, la maturitate, mi-a fost clar că este o carte pe care ar fi bine să o citeşti până pe la 17 ani. Maxim! Altfel nu o să înţelegi în ruptul capului cum de poţi trăi în “tragedia greacă”, cum te poţi îndrăgosti până la punctul de a pleca în lume cu un om pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii nimic şi pe care l-ai văzut câteva zile, înconjurat de tăceri şi singurătăţi. La vârsta aia ţi se va părea complet logic să te îndrăgosteşti şi să suferi după un „biet Pierrot” cu ochi trişti şi păr cânepiu, vânat de batalioane de femei de toate vârstele.

Dacă o citeşti mai târziu, s-ar putea să te plictisească încercarea de a justifica o aventură mai târzie prin fantoma aceluiaşi Pierrot. S-ar putea să te uluiască sau să te alarmeze modul în care o femeie poate arunca în vânt cu o singură mişcare a încheieturii siguranţa viitorului şi munca din trecut numai pentru a fugi la mare, la munte, nu contează, oriunde îi este iubitul pentru a-l supraveghea, pentru a-l împiedica să fie liber lângă o altă femeie.

De aici depinde deja cine eşti, poate o vei compătimi, poate o vei trimite la naiba neînţelegând cum poate sta pe plajă ore întregi pentru a le păzi lui şi celeilalte hainele, numai pentru că ştie că se vor întoarce acolo, cum poate ocoli la nesfârşit o localitate pentru cele trei secunde în care drumurile li se intersectează sau cum poate privi cu ochii insomniei tavanul, în vreme ce urechile pândesc mişcările „lor” în camera de alături.

Unul din puţinele tablouri care mi s-au părut reuşite este scena morţii tatălui Dianei, veridică, nefiltrată, poate descrisă aşa cum a trăit-o sau a văzut-o la cineva apropiat autoarea.

Ajungând la final, iniţial mi-am spus că nota de fals pe care o accentuează mai ales finalul se poate datora epocii comuniste, dar cartea a apărut în anul 1938, ca atare motivaţia e străină. Poate că în cuprinsul cărţii autoarea reuşeşte descrieri interesante ale locurilor, poate creionează puternic două – trei personaje, dar…

Nu cred că o femeie care a plecat de pe treptele universităţii renunţând la un examen care o putea costa cariera, pentru că nu putea suporta ideea de a fi departe de obiectul obsesiei sale, o femeie care se condamnă pe sine şi familia sa la foame, preferând să-şi schimbe gazda pentru a o supraveghea pe „cealaltă”, care renunţă la un mariaj şi la ceva vise se poate schimba vreodată într-atât în cât să spună „În timpul acesta s-au chinuit oameni în închisori pentru idei generoase, pentru o lume descătuşată de umilinţe şi nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi şi noapte, pentru a se înainta cu o fracţiune în necuprinsul vieţii” şi pentru asta să renunţe la viaţa socială pe care o avea înainte, la vechile iubiri şi promisiunea altora noi.

Iar finalul acesta hei-rup-ist care nu se potriveşte în nici un fel cu personajul descris în restul cărţii este cel care mi-a lăsat senzaţia de dezamăgire după ce am închis cartea. (: