Rătăcind prin labirintul sufletului, căutăm ţinta verde a unui gând. Pare atât de îndepărtată primăvara de dincolo de noi. 

Dacă nu ne-am mai lăsa pradă primului impuls, dacă am găsi, de câte ori e nevoie, răgazul şi puterea de a privi şi de a judeca detaşat situaţiile şi lucrurile, am avea mai puţine regrete.

Dacă am încerca, măcar o dată, ca un exerciţiu de voinţă, să ne imaginăm în postura celuilalt, am reuşi să înţelegem ceea ce ne scapă atât de des.

Dacă am asculta mai mult decât vorbim, dacă am citi mai mult decât scriem, dacă am încerca mai mult să înţelegem decât să judecăm.

Dacă am iubi mai mult decât cerem să fim iubiţi, dacă…

Cu sufletul oarecum îngheţat şi obrajii purtând sărutul îndoielii închidem ochii, chemând căldura unei dimineţi înverzite.

Cum să nu-ţi fie dor de braţele înmugurite, încărcate de promisiunea atâtor împliniri viitoare?

Câtă încredere îţi trebuie de fiecare dată pentru a accepta că lucrurile se aşază încet, dar sigur, în varianta optimă pentru tine?

Câtă răbdare are natura, aşteptându-şi timpul, pregătind pe îndelete un nou început!

Astăzi, când m-am trezit, am simţit parfum de primăvară şi de speranţă pentru că aşa cum primăvara miroase a viaţă, fiecare zi are aroma gândului şi speranţei ce o domină.