Deşi, calendaristic, primăvara a sosit, este destul de frig în dimineaţa aceasta de martie cu un vânt tăios ce pătrunde prin haine.
Este aproape ora 9 şi oamenii aleargă spre serviciu sau fiecare la treaba lui. Vânzătorul de la ziare şi cel de alături, de la covrigi, se mişcă încet de pe un picior pe altul şi vorbesc să le treacă timpul şi să uite de frig.
E început de martie şi sunt tot mai mulţi vânzători de flori, e poate cea mai bună perioadă a anului. Printre trandafiri de dimensiuni uriaşe dar care nu vor răspândi în jurul lor niciun parfum (o ştiu din experienţă proprie), azalee care vor mai trăi doar câteva zile după frigul în care stau acum, orhidee împachetate bine în cutiile lor de carton sau tremurând subţiri în hârtii strălucitoare şi tehnicile de marketing diverse de la strigătele entuziaste la atacul direct cu plasarea buchetului sub nasul trecătorului, mă deplasez cu grijă printre cumpărătorii matinali.
Îmi atrage atenţia un domn care cară cu el un buchet imens în care se amestecă mai toate florile oferite de piaţă, un buchet care practic îţi spune despre stăpân „Am bani, pot cumpăra orice!” Un licean ascunde sub haină un trandafir roşu, iar altul se interesează dacă “Luăm şi pentru aia de geografie?” Mă strecor printre ei, nu mă opresc să privesc florile, să ascult ofertele, trec şi înregistrez fără să vreau, din mers, mâinile prea încărcate cu inele prea mari ale vânzătoarelor, hainele prea strălucitoare, banii ce trec dintr-o mână în alta.
La un moment dat, am zărit-o din întâmplare. Statea mai în spate, nu avea nici dimensiunile, nici atitudinea necesare pentru a intra în „elită”. Era o bătrână micuţă, înecată într-o haină mult prea largă, care în mod evident aparţinuse altcuiva. Capul dispărea învelit într-o broboadă de lână neagră din care răsărea un chip palid şi uscat de icoană bizantină, pe care viaţa îşi lăsase toate liniile. Ţinea în mână timid o stachină mare de pământ plină cu viorele. O marfă care cu greu putea concura cu multitudinea de flori expuse în jur.
La început nici nu cred că a înţeles că vorbesc cu ea, privea pierdut trotuarul cu pavele mici, cenuşii, aşteptând parcă ceva. S-a hotărât cu greu să-şi ridice privirea din pământ şi să mă privească, din mijlocul feţei brăzdate de ani, cu doi ochi, fraţi ai viorelelor din strachină, umbriţi de o tristeţe fără margini şi uşor diluaţi de lacrimi încuiate cu străşnicie.
– Cu cât să le dau maică? priveşte florile, pe ale ei, pe cele din jur, apoi din nou pământul şi în final pe mine. Cincizeci de bani buchetul. Oare ar fi de ajuns pentru o colivă? Sâmbătă face moşul trei ani de când s-a dus, ferice de el. Măcar o colivă să-i fac şi lui, mai şopteşte vorbind în continuare numai cu ea. Câte să vă dau?
I-aş da banii şi fără flori, dar mi-o amintesc pe bunica mea care ar fi preferat să nu mănânce, dar să strângă banii din pensia minusculă ca să plătească tot „că poamana aşa se face să fie primită, cu bani munciţi şi din tot sufletul, altfel e degeaba”. Le iau pe toate, cu coada ochiului observ privirea ironică a vânzătoarei de trandafiri din spatele meu, ştiu şi singură că dau de vreo patru ori cât ceruse bătrâna, dar tot nu mi se pare suficient.
Unul câte unul, bucheţelele legate cu fir roşu trec din strachină la mine. Cu grijă, ca odoarele, cu aceeaşi grijă cu care au fost culese ieri fir cu fir, din marginea pădurii, sub acelaşi vânt tăios, grija cu care au fost numărate şi legate, puse în apă, privegheate toată noaptea şi pornite la oraş a doua zi, înainte ca eu să mă fi trezit măcar.
Mâinile bătrânei sunt înroşite de frig şi muncă, le simt atingerea aspră când accidental ne lovim în timpul acestui transfer lent şi simt cum şi în ochii mei joacă nişte lacrimi, îmi dau seama câtă muncă e în buchetele mici cu care mi-am umplut mâinile şi ce mic preţ cere pe ea. Bâtrâna îşi scote de sub multe straturi de haine batista mare, strălucitor de albă şi leagă banii în ea grijulie, apoi îşi pune strachina în plasă. Tot ea îmi mulţumeşte, apoi o pornim fiecare pe drumul ei.
Înainte să intru în clădirea de birouri mai privesc odată în urma ei, coboară spre piaţă, cu mers liniştit, măruntă şi dreaptă, cu mâinile ascunse în mânecile prea largi, tresărind la fiecare claxon nervos ce se aude lângă ea. La intrarea în firmă, secretara blondă, filiformă şi de cel puţin doi metri priveşte florile, apoi pe mine şi surâzând ironic i se citeşte gândul “Hm, are un soţ sărac…”.
Îi zâmbesc larg şi în timp ce mă urmăreşte punând viorelele în vază aproape o aud întrebându-se dacă nu am înnebunit. Inspir parfumul de crud, de viaţă nouă care se răspândeşte în birou şi o ignor, oricât i-aş explica nu ar pricepe că primăvara nu poate fi cumpărată, numai uneori, dacă ai noroc, vreun înger deghizat ţi-o va aduce în dar.
Permalink //
Iti doresc o primavara de vis. Ce frumos scrii. Ce poveste frumoasa!!!
te pup
Permalink //
Multumesc, Dana, mult soare in suflet sa ai!