Întâi am cunoscut liniştea, ca o oglindă de apă, care reflecta fără tremur cerul, lumea, oamenii…
Nu-mi păsa ce imagine înapoiam, o făceam fără greşeală, inuman perfectă şi nemişcată.
Într-o zi ai apărut tu, ca o adiere uşoară ce mi-a vălurit argintul oglinzii, apoi mi-a tremurat imaginea, ca într-o joacă. Şi aşa am început să înapoiez imagini diferite de realitate, uneori mai frumoase, alteori mai urâte după cum tu erai zefir mângâietor sau crivăţ ucigaş.
Uneori lipseai şi atunci în loc să mai reflect soarele, mă lăsam pârjolită de absenţa ta, mă evaporam picătură cu picătură şi porneam să te caut.
Absenţa ta făcea ca să rămână doar mâlul ascuns al gândurilor negre ce se usca sub soarele nemilos pleznind în sute de bucăţi şi cioburi oarbe ale oglinzii care fusesem.
Tu te întorceai mereu şi te urmam îndeaproape. Uneori mă înapoiam în hotarele mele în şiraguri lungi de rouă strălucitoare, uneori în ploi liniştite dătătoare de viaţă, alteori în furtuni năprasnice, zguduind din temelii lumea, brăzdând cerul cu răni de foc şi înecând pământul cu stropi mari lovind ca nişte gloanţe. Şi din nou mă strângeam în vechile hotare, oglindă de apă reflectându-te.
Te-am reflectat atâta timp, te-am urmat de atâtea ori, am trecut prin atât de multe forme încât nu mi-o mai amintesc pe cea iniţială, cea care îmi aparţinea numai mie, în care niciun zâmbet de-al tău nu se amestecase.
Şi aşa, fără să ştiu exact unde te termini tu şi unde încep eu, sunt legată de tine, menită să te urmez mereu, blestemul şi binecuvântarea mea!
E uşor, e greu, e necesar să fii reflexia în oglindă a cuiva?
Permalink //
Nu stiu daca e necesar,dar stiu ,cu siguranta ca e foarte greu…Absenta celui drag ne face sa fim nesiguri si sa ne chinuim cu tot felul de intrebari….Te pup,noapte buna!
Permalink //
Da, mylady, absenta celui drag ne face nesiguri atunci cand nu exista incredere. Si cred ca e bine sa fii relexia celui drag atat timp cat nu te depersonalizezi.
Permalink //
Nu e vorba despre neincredere, ci mai degraba despre faptul ca ei, barbatii, nu marturisesc ceea ce simt pt noi…uita de acele lucruri simple care,pe noi, ne fac fericite.De aici apare indoiala, cred…Sunt , pe zi ce trece, tot mai trista…..Caut acele gesturi simple….care sa ma faca sa-mi gasesc drumul…Sper sa nu te superi ca ma intorc la tine, din cand in cand…..As vrea sa plang…dar ,nici asta nu sunt in stare sa fac…
Permalink //
E bine sa plangi, mylady…. si sa speri ca daca gesturile simple nu vin de la cine vrei, poate vor veni de acolo de unde te astepti mai putin…
Si vino ori de cate ori vrei aici, poate vei simti ca nu esti singura… toate avem momente cand suntem nesigure si nu stim ce sa facem….
Permalink //
Multumesc frumos!