Recunosc, sunt neatentă, incredibil de neatentă cu lucrurile din jur, altfel nu mi-aș  putea explica faptul că după 30 de ani tot mă mai rătăcesc prin frumoasa noastră capitală.

Aşa că nu e de mirare că nu am remarcat nici acea parte din „specia” căreia îi aparţin decât săptămâna trecută, în timp ce mă plimbam în jurul Universităţii rătăcind printre tarabele cu cărţi la mâna a doua.

Însă revelaţia existenţei speciei m-a pocnit în moalele capului abia azi, când am avut un sentiment de deja-vu de genul definit în Matrix, în timp ce treceam pe lângă nişte exemplare din zona centrală.

Vorbesc despre metropiţicorporatistul, o combinaţie greu de lămurit în care se amestecă un metrosexual cu un corporatist şi se adaugă aşa, cam un vârf de cuţit de atitudine “pitzi”.

Cum se recunosc?
Merg în pâlcuri, minim doi,  maxim şase. Poartă costume negre, nu neapărat de calitate şi nu neapărat alese să-i avantajeze. Cămășile sunt în toate culorile curcubeului, iar cravata dacă nu te orbește instant prin intensitatea culorii înseamnă că e o investiţie proastă.

Cum ies în evidenţă?
Prin freza geluită în modele de pagodă abstractă, pantofii cu tălpi uşor deteriorate spre călcâi, adică să se vadă clar că dânşii calcă plin de autoritate şi sonor, şi, mai ales, din modul în care şuşotesc permanent între ei, uşor înclinaţi unul spre celălalt, hlizindu-se ca nişte adolescente şi uneori aruncând priviri spre restul lumii peste dosarele în culori pastel ridicate în dreptul feţei ca evantaiele ce străjuiau cândva zâmbetul vreunei curtezane. Uneori poartă ca accesoriu celebra servietă “Mirano” pe care o ţin de parcă ar fi valiza cu butonul roşu.

De regulă, sunt subţirei şi îi bănuieşti de-a dreptul Twiggy sub sacourile pe care nu pricep de ce nu le închid niciodată, indiferent de vreme, lăsânu-le să fâlfâie ca pelerina lui Superman pe lângă ei, dar în mod obligatoriu siluetei filiforme i se va asocia un mers decis cu membrele lejer depărtate şi înţepenite de parcă i-ar împiedica muşchii să le apropie (o declaraţie subliminală a faptului că merg al sală şi măcar la nivelul psihicului asta se vede).

Atitudinea caracteristică? 
Ceva gen infatuare. Sunt multe prea deştepţi, ocupaţi, căutaţi şi în general stresaţi de atenţia admiratoarelor şi dificultatea job-ului ca să bage în seamă muritorii de rând cu care împart trotuarul în drum spre office.

La ce sunt buni pe lumea asta?
Eu sunt de modă veche, încă nu mi-am dat seama, dar mai cercetez. 🙂