Mereu am fost sceptică și neîcrezătoare referitor la relațiile la distanță. Nu înțelegeam prin ce minune ai putea rămâne fidel persoanei care se află la sute de kilometri depărtare, cum ai putea să reziști fără să o vezi în realitate decât de câteva ori pe an sau pe lună?

Ce să faci atunci când ai nevoie de o îmbrățișare? Cum să te descurci cu lipsa asta și cu multe altele? Cum să accepți de bună voie ideea că el nu va fi acolo de fiecare dată când vei avea nevoie sau când absența și dorul te va copleși?

Pentru mine, toate erau întrebări la care răspundeam fără prea mult timp de gândire: “relațiile la distanță sunt practic imposibile“, deși știam și despre relații care funcționau așa, la mare depărtare, dar îmi ziceam: “Or fi posibile și astfel de relații, dar nu sunt pentru mine”.

Până într-o zi … când a apărut un personaj, de nicăieri, așa ca un cadou trimis cu destinație precisă. A apărut și am știut de prima dată, că distanța nu înseamnă nimic, că este doar un mic detaliu.

Am simțit că aș putea trăi la mii de km distanță și că l-aș putea aștepta zi de zi, chiar dacă nu ar veni de fiecare dată și nu ar fi fizic, lângă mine. Și am aflat că uneori, doar câteva cuvinte îți pot da energie pentru o zi întreagă, oricât de încărcată.

N-aș fi crezut vreodată că aș putea vedea pe cineva zâmbind chiar dacă nu este lângă mine și că aș putea fi fericită doar pentru că o altă persoană, undeva departe, este fericită.