Ce aş putea spune despre tatăl meu? Că a fost cea mai nobilă persoană pe care am cunoscut-o în toată viaţa mea, că fiecare zi peterecută alături de el a fost specială, că am învăţat de la el atât de multe lucruri, că moştenesc de la el ochii verzi, dragostea pentru frumos şi dependenţa pentru cafeluţa de dimineaţă, că nu mi-a refuzat niciodată nimic şi ar fi încercat să-mi dea şi luna de pe cer dacă aş fi cerut-o.

Îmi amintesc multe întâmplări hazlii, însă cea mai tare a fost când i-am cerut impetuos să mă înveţe să fac clătite, mai exact să le întorc aşa cum făcea el. Aveam vreo 7 ani cred şi bietul om s-a conformat. A făcut amestecul, a luat o tigaie mai mică şi a început să-mi explice cum să procedez: “Moniţoiule, pui un polonic cu sos  în tigaie, laşi un pic, o clatini binişor să nu se prindă şi pe urma hopa în sus cu ea, o arunci în aşa fel ca să se întoarcă şi ţii tigaia nemişcată, fix în acelaşi loc, ca să cadă clătita tot acolo.”

Zis şi făcut, chiar înţelesesem perfect ce am de făcut, doar că a naibii clătită nu voia să revină în tigaie la locul ei sub nicio formă. Totuşi, tata mă încuraja “Nu te lasa, moniţoiule, următoarea sigur aterizează în tigaie”. Şi uite aşa, una, două, trei, încă una şi încă una, începuse să se golească ligheanul cu amestec şi în farfurie nu crescuse decât o clătită.

Dar eu şi tata eram perseverenţi, când a apărut şi mama care nu-şi credea ochilor de ce vedea: o clătită zăcea eşuată pe aragaz, vreo două pe masă, alta pe dulapul suspendat, vreo câteva pe jos, era mult fum şi veselie maximă. A început să ne certe, pe el mai mult, însă tata i-a întins farfuria cu clătita frumos rumenită făcută de mine şi garnisită cu gem de vişine, ea a mâncat-o, i-a plăcut, s-a înduioşat şi în final m-a lăudat.

A fost o zi pe care n-am uitat-o niciodată şi ştiu că atunci când m-am măritat habar n-aveam să gătesc, dar puteam să întorc clătita, aşa că i-am arătat soţului meu şi nu l-am mai convins că nu ştiu să gătesc nici până în ziua de azi.

Şi asta, datorită lui tata. El m-a scos mereu din orice impas – culinar sau de altă natură, din păcate nu am apucat să-i mulţumesc, mai ales pentru felul în care a făcut-o, deoarece ne-a părăsit mult prea devreme, elegant şi discret, aşa cum a şi trăit.