Valul de divorţuri din ultima vreme m-a făcut să-mi amintesc de o desparţire – care, slavă Domnului – nu este a mea, dar care m-a impresionat profund.
Nu am dormit toată noaptea. Nici nu am apelat la leacul tradiţional al nopţilor mele de insomnie, una din cărţile de pe noptieră. Am privit lumina slabă ce se strecura pe fereastră şi juca un teatru de umbre pe tavan.
Şi m-am gândit. Mi-am amintit atâtea lucruri din viaţa mea pe care le credeam pierdute pentru totdeauna.
Nu cred să mai fi avut vreodată atâtea emoţii, parcă aş fi în ajunul nunţii, atât că nu simt agitaţia, nu privesc ceasul de alături aşteptând să vină mai repede dimineaţa. De fapt, aş prefera să nu mai vină. Niciodată.
Încet lumina se schimbă, devine mai puternică. Încerc să ignor ziua nouă ce se naşte. Telefonul începe să susure melodia de trezire. Nu mă mai pot ascunde.
Nu am avut încredere că mă voi putea concentra în dimineaţa asta şi mi-am ales de ieri hainele. Şi bine am făcut. Iniţial mi se pare că un costum clasic, nu e potrivit ocaziei, prea oficial. Ezit cu mâna întinsă spre o rochie, dar aproape imediat îmi dau seama că ar fi o exagerare.
De nu aş mai simţi golul acesta în stomac, ghemul emoţiilor ce îmi blochează respiraţia. Mâna îmi tremură puţin când trasez linia cu creionul dermatograf. Simt înţepăturile unor lacrimi dar nu mi le pot permite. Asta ar mai lipsi, să mă duc cu ochii înroşiţi.
E deja 8 şi ne întâlnim la 9, traficul o să fie înnebunitor. Am rugat-o pe prietena mea să conducă ea, eu nu m-am simţit în stare, şi încă nu a ajuns.
Nu mai am răbdare s-o aştept în casă, de parcă prezenţa mea în stradă ar grăbi cumva evenimentele. Îmi iau geanta, telefonul, cheile, cred că sunt gata. Nu, am uitat parfumul, mă întorc apoi îmi aduc aminte că asta poartă ghinion. Nu mai contează.
Sună Ema, trec prin valul de Dune, pulverizat şi mă grăbesc spre maşină. Nu vreau să întârzii tocmai azi.
Pe de o parte abia aştept să-l văd, mi-a fost dor de el, mi-a lipsit până şi mormăitul de la 2 noaptea când mă descoperea citind. Mă întreb dacă s-a schimbat apoi mă gândesc că sunt absurdă. Când să se fi schimbat? În trei luni? Şi apoi am vorbit cu el zilnic, nu am băgat de seamă nimic diferit.
Lumea trece pe lângă mine fără să o văd, Ema mă strigă, probabil de ceva timp, îmi ridic privirea de pe parbrizul prin care nu văzusem nimic spre ea. Am ajuns, ar fi trebuit să-mi dau seama că ne-am oprit dar n-am făcut-o. Se oferă să rămână cu mine dar nu e nevoie. Aşa sper.
Mai sunt 5 minute, în faţa clădirii este o mare de oameni, intră şi ies, flux şi reflux.
Mă aşteaptă lângă una din scări. Nu pare schimbat. E la fel de frumos ca întotdeauna, calm, foarte calm. Nici un fir de praf pe costumul negru, nici o cută pe cămaşa de culoarea untului. Priveşte undeva dincolo de toţi oamenii. Mai trag de timp un minut să-l privesc.
M-a zărit, faţa i se luminează cu unul din zâmbetele lui incredibile. Mă îndrept spre el încercând să nu alerg. Un pas înaintea celuilalt şi apoi de la capăt.
Un sărut uşor de bine ai venit. Abia când mi-l întinde observ că avea în mână un trandafir. Lumea mea e redusă la ochii lui, ca întotdeauna. Oamenii vin şi pleacă, se mişcă în valuri zgomotoase în jur.
Îmi aminteşte cumva de prima noastră întâlnire oficială, de cât de greu mi-a fost şi atunci să îmi iau braţele din jurul lui.
– Mergem? Privesc mâna întinsă spre mine şi ştiu că nu există alt drum. Îmi strecor mâna într-a lui. Piatra inelului de logodnă luceşte stins şi apoi dispare cu mâna mea cu tot. Mână în mână pornim din nou spre un alt loc ce are să ne schimbe viaţa. Simetria evenimentelor e cel puţin surprinzătoare, dar de altfel, aşa sunt toate lucrurile în care Alex se implică de o formă sau de alta.
Repetăm gesturi pe care le-am făcut de atâtea ori. Deschide uşa, niciodată nu am înţeles de ce toate instituţiile publice au uşi inimaginabil de grele. Se interpune între mine şi oamenii ce se înghesuie în toate direcţiile.
Din nou mă cuprinde o dorinţă nebună de a mă întoarce din drum, să fug, să mă ascund. Dar nu pot, îl privesc pe furiş, la fel de înalt ca întotdeauna, dându-mi aceeaşi siguranţă, caută cu privirea pe cineva peste capetele oamenilor. Se relaxează. A găsit. Se întoarce spre mine şi zâmbeşte.
Îl iubesc, respir adânc, lupt împotriva ameţelii ce mă cuprinde şi agăţată de mâna lui merg înainte.
Observ cu greu ce se întâmplă în jur, holul e supraaglomerat, supraîncălzit. Se apropie de noi un domn cu figură de bunic. Ştiu cine este deşi nu l-am văzut niciodată, ne salutăm, schimbăm cuvinte pe care nu mi le voi aminti niciodată. Îi urmăresc privirea alunecând contrariată de la mâinile noastre împletite, la trandafir, apoi la Alex care aproape m-a învăluit pentru a mă feri de ghionturile accidentale. Nu întreabă însă nimic. Îl urmăm.
Sala e mare şi pustie, băncile se întind în spatele nostru goale. Ni se strigă numele. Buletinele trec de la noi la doamna din stânga. Cealaltă doamnă ne spune ceva, nu aud ce. Vocea lui Alex se aude lângă mine.
– „Da”. Nici tare, nici încet, calm dar hotărât, dincolo de orice îndoială. Văd privirea doamnei fixată pe mine. Nu am idee cum arăt dar simt tonul ei înmuindu-se, ochii i s-au îmblânzit.
În minte îmi sună cealaltă întrebare. Aceeaşi atmosferă, noi doi, singuri, ţinându-ne de mână. Începutul şi sfârşitul. Probabil m-a întrebat pentru că toţi se uită la mine. Alex zâmbeşte din nou, un zâmbet stins de data asta.
Spun la rândul meu „Da”. Doamna oftează abia simţit. Mă întreabă de nume. Nu, nu vreau să mă mai numesc Dima deşi ştiu că Alex nu ar avea nimic împotrivă.
Semnăm, ne dau înapoi buletinele. S-a terminat. Afară o femeie ţipă ascuţit la „porcul care i-a mâncat tinereţea”, se pare că au de împărţit un apartament şi multe resentimente.
Mâna lui o strânge mai tare pe a mea. Noi nu avem de împărţit nimic. Tot ce avem sunt amintiri şi Slavă Domnului, pe astea le putem lua amândoi în acelaşi timp.
Ieşim din clădire aşa cum am intrat. Ba nu, deşi mâinile noastre sunt împreună, drumurile s-au despărţit de ceva timp, iar acum suntem divorţaţi.
Permalink //
Luminita, am oftat putin citindu-ti postarea. Eu acum sunt in divort si inevitabil m-am intrebat daca la prima infatisare ma voi purta asa cum ai descris tu.
Intre timp am alfat raspunsul. Acesta e nu.
Nu pentru ca in momentul in care nu mai cred in barbatul de langa mine, in momentul in care acesta m-a ranit, iubirea mea incepe sa se dizolve. Si se tot disipeaza pana in ziua in care nu mai ramane nimic.
Desigur, procesul vindecarii a fost unul lung si dureros.
Dar pentru a ma asigura ca voi fi bine, am parcurs toate etapele asa cum au venit : furie, depresie, insingurare, tristete, resentimente, negare, victimizare, etc.
Si in final, mi-am plans pierderea.
pentru ca si un divort e o pierdere.
Si apoi, m-am eliberat.
Am aruncat la gunoi toate momentele urate. Am pastrat amintirile frumoase.
Si merg inainte 🙂
Permalink //
Lumi, am vazut intr-un film o scena in care el si ea au facut o ceremonie religioasa de..divort. Se priveau in ochi, si-au luat juramintele inapoi si s-au despartit zambindu-st si strangandu-si mainile. Nu stiu, mi s-a parut de nesuportat scena, rascolitoare, aproape grotesca. As fi preferat sa-si dea cu ceva in cap si sa zbiere unul la celalalt, mi s-ar fi parut mai firesc. 🙁
Permalink //
Lotusulle, imi pare tare rau … intotdeauna cand dragoastea moare imi pare rau…. am ajuns la concluzia ca iubirea e un sentiment perisabil…
Da, tu sigur nu vei proceda ca fata din poveste pentru ca, probabil, ai ars etapele si ai ajuns sa accepti… si odata acceptat, chiar daca divortul e o trauma, poti trece peste ea, devenind din nou libera sa-ti afli linistea si fericirea.
Te pup, mergi increzatoare pe drumul tau!
Permalink //
Alina, povestea asta e adevarata. In iubire si in casnicie, aproape intotdeauna unul iubeste mai mult. Ce poti face daca intr-o zi iubirea se sfarseste pentru unul dintre ei, iar celalalt continua sa iubeasca? E mai cinstit ca cel care nu mai iubeste sa spuna, decat sa continue relatia mintind si inseland. Sigur ca recunoasterea duce la despartire, dar asta nu-i impiedica sa pastreze toate celelalte sentimente intacte, sa ramana chiar prieteni si sa se pretuiasca, chiar daca nu se mai iubesc.
E drept ca sunt cazuri rare, dar exista.
Permalink //
Da Luminita, un mare pas e acceptarea faptului ca da, chestia aia numita divort nu li se intampla doar altora ci si tie.
Chiar merg pe drumul meu, uneori mai sontac asa, dar tot mers este 🙂
Permalink //
Luminita, ma crezi ca am sperat pana la final ca intalnirea lor sa fie una fericita… chiar si raspunsurile de “da” am sperat sa fie cele de inceput si nu de sfarsit. M-a intristat povestea… si rare sunt cazurile in care ei se despart asa, prieteni, dar sunt. Cred ca acestia sunt oamenii drepti, cu coloana vertebrala care stiu pe ce lungime de unda sunt si nu se amagesc cu jumatati de masura. Nu imi plac despartirile pentru ca au prostul obicei de se sfarsi in lacrimi, cuvinte grele si suflete zdrobite… dar sunt si bune, lasa locul a ceva mai mare, mai frumos…
O zi frumoasa iti doresc,
Andres
Permalink //
lotusica, daca stau si privesc in jurul meu, prieteni si cunoscuti, mai multi sunt cei care au trecut printr-un divort …. este o posibilitate pe care ne-o asumam la pachet atunci cand plecam la drum in doi…. cred ca e o chestiune de destin si de noroc pur si simplu daca ajungem acolo sau nu…
Pai da, drum perfect drept nu exista…. si nu conteaza cum mergi…. important e sa tii drumul drept 🙂
Permalink //
Andres, povestea asta e adevarata…. si pe mine m-a ravasit cand am ascultat-o…. si am inteles ca durerea ei a fost infinit mai mare pentru ca nu i s-a dat ocazia sa reproseze, sa planga, sa acuze… Cred ca e mult mai greu sa te desparti de un barbat pe care il iubesti ca o nebuna si care nu ti-a gresit cu nimic decat cu faptul ca nu te mai iubeste si care a avut taria sa-ti spuna ca iubirea lui s-a sfarsit. E trist, dar de multe ori, viata bate filmul.
O seara frumoasa…. si multumesc pentru comentariu 🙂
Permalink //
Stii Luminita, am trecut si eu prin asta… cumva… mi s-a spus simplu “nu simt la fel ca tine” – adica “nu te iubesc”. E dezarmant momentul pentru ca, desi suferinta ti-e peste margini, nu poti sa nu apreciezi si sa respecti sinceritatea lui. Mai bine atunci dacat mai tarziu… in cazul divortului suferinta e cu totul alta, nici nu vreau sa imi imaginez prin ce a trecut.
Placerea e de partea mea,
Seara frumoasa si tie!
Permalink //
E dureros cand dragostea nu ti-e impartasita… dar viata merge inainte si-ti poate aduce o noua dragoste, poate mai mare, mai frumoasa, mai rotunda…
Permalink //
Paul Young – Everytime you go away
http://www.youtube.com/watch?v=ilM-yInVg5k
Un song plin de tandrete, numai bun de karaoke….
Permalink //
Multumesc Valin… kiss, kiss….. :):)
Permalink //
sincer-ma cam doare si ..gata ! uneori oamenii se mai inseala -au senzatia ca nu se mai iubesc si inteleg ca s-au inselat cind e deja cam tirziu si …uneori e bine sa te lupti ,sa te luminezi , sa vezi daca nu cumva tocmai asta -divortul e o greseala !!nu urmareste un gind-daca el era cine trebuia si noi nu am stiu sa facem fata unei incercari ?daca ea era aceea si eu m-am lasat zapacit de o naluca? daca …citi de daca ..eu sint dintre cei care se duc pina la capat …am facut-o stiu cum eu…dar cind celalalt vrea sa plece il dezlegi si il lasi -e alegerea lui …atita doar ca nu-ti mai doresti sa se intoarca …si nu mai vrei sa-l vezi ..niciodata …
Permalink //
da, Nuami, si daca il mai iubesti inca, si daca nu-l mai iubesti, nu vrei sa-l mai vezi…. pentru ca, probabil, instinctul de conservare functioneaza….
eu personal nu pot iubi pe cineva care nu ma iubeste… probabil ca tot din cauza instinctului de conservare… de frica sa nu sufar…