Am ajuns în acel moment al vieţii în care nu mai cred că iubirea interzisă poate fi tăinuită multa vreme. Nu cred că atunci când iubeşti profund îţi poţi ţine tumultul şi răvăşirea departe de ochii lumii şi că poţi sa-ţi fereci zâmbetul nebun şi zbaterea de aripi a sufletului care vrea să plutească de fericire.

Stiu si ca exista conventii si norme nemiloase care ne obliga sa ne prefacem ca n-am vazut, n-am observat si n-am inteles nimic atunci cand un simplu gest ne-a dezvelit marea taina a unor suflete care s-au gasit pe ascuns.

Mai stiu si ca adesea ne prefacem ca nu pricepem nici macar decaderea propriei povesti de dragoste. Ne pacalim cu disperarea instinctiva a celui care, in fata dezastrului, isi spune ca ca nu-i adevarat. Ne prefacem ca nu pricepem sfarsitul propriei povesti de dragoste si ca fiinta pe care o iubim nu mai viseaza la noi, de multa vreme.

Am ajuns in momentul in care am toate raspunsurile in inima mea si nicio vorba azvarlita intr-o doara de altcineva nu-mi poate rasturna increderea sau aduce linistea in suflet. Stiu cine ma iubeste, la fel cum stiu pe cine nu pot sa iubesc. Stiu unde ar putea lua sfarsit ratacirile mele si am invatat sa recunosc, inca de la inceput, un drum anevoios care nu duce nicaieri.

Si totusi, nu incetez sa cred in amagire si mi se face dor, adesea, de visare la dragoste curata, splendida si eterna.